În urma mediatizării cazului din Buzău, în care copii abandonaţi de părinţi au fost legaţi de paturi în spital, s-a constituit o comisie de anchetă.
După reacţii, a rezultat că cei implicaţi şi cei care anchetau nu au perceput gravitatea faptelor. Legarea unei persoane este un lucru deosebit de grav. Dacă persoana este copil, abandonat de părinţi, cu nevoi specifice şi dacă este şi internată în spital – ce ar mai fi putut fi? – bănuiesc că sunt putini cei care nu sunt de acord că legarea de pat constituie tratament inuman şi degradant.
Am sa fiu mai explicit. Tratamentul inuman şi degradant este interzis prin textul de bază al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Curtea a stabilit că pentru a aprecia dacă o faptă este tratament inuman şi degradabil, se folosesc criterii care s-au conturat în jurisprudenţa sa.
Un criteriu este practica instituţionalizată (o practică generalizată). Cazul copiilor legaţi de pat în spital se subsumează acestui criteriu. Un altul vizează discriminarea. Cum copiii făceau parte din categoria celor abandonaţi şi în plus aveau şi nevoi specifice – situaţie folosită ca motivare a legării (!), deşi nu s-au respectat prevederile legale stricte pentru astfel de situaţii –, suntem în prezenţa unui caz de dublă discriminare. Starea de sănătate a victimei, este un alt criteriu folosit de Curte.
Ca să iau şi un exemplu grăitor, cu efecte mult mai uşoare, în cauza Campbell şi Cosans contra Regatul Unit, Curtea a apreciat că ameninţarea de a fi supus unei pedepse corporale în şcoală creează un suficient grad de umilire sau de înjosire pentru a ne situa în limitele unui tratament inuman şi degradabil.
Comisia a finalizat ancheta: şefa de secţie şi asistenta-şefă au fost demise din funcţie, iar o asistentă medicală şi o infirmieră au fost sancţionate cu 10% din salariu.
Sancţionarea celor patru cadre medicale, fără luarea unor măsuri pentru evitarea pe viitor a unor fapte similare, este total ineficientă.
Să lămurim contextul. Copiii sunt legaţi de paturi, în spitale, de mai bine de 20 de ani. Şi nu numai copiii. La toate cele 4 emisiuni, la care am fost invitat pe aceasta temă, au sunat foarte mulţi părinţi care au redat experienţe ale propriilor copii, legaţi de paturi în spital recent, sau cu 3, 5 si chiar 20 de ani în urmă. Cadre medicale au declarat Asociaţiei pe care o reprezint că aşa au văzut că se procedează de când au făcut practică, aşa au fost învăţate să procedeze şi aşa au procedat (inclusiv cu proprii copii, dacă a fost cazul).
Prin urmare, cred că sancţionarea cadrelor medicale care – spre ghinionul lor, nu? – s-a nimerit să fie de serviciu când mass-media a surprins copiii legaţi de pat, în condiţiile în care nu numai că nimeni nu le-a spus vreodată că nu e bine ce fac, dar au fost şi învăţate să facă aşa, nu rezolvă problema. Nu poţi sancţiona neştiinţa, dacă nu ai educat mai întâi.
Sancţionarea acestora, însă, ar putea salva situaţia la un alt nivel. Înţelegem, aşadar, că practica cere sancţiuni. Am demonstrat, pe de altă parte că persoanele sancţionate nu sunt vinovate. Ce e de făcut? M-a surprins să aflu că, la anchetă, fiecare cadru medical a spus: „Eu nu am legat nici un copil”. Ar fi trebuit ca toate să spună adevărul: „Da, si eu am legat copii de pat”. Cadrele medicale ar putea să depună contestaţie. Să spună ca aşa au văzut că se face, că aşa au fost învăţate şi lăsate să facă.
În mod corect, ar trebui să câştige. Vom avea sancţiuni fără ca cineva să fie sancţionat? Nicidecum! Dacă sistemul le-a învăţat şi le-a permis cadrelor medicale să lege copiii de pat, sistemul ar trebui sancţionat. Dacă mă întrebaţi cum, vă răspund: prin demiterea ministrului sănătăţii. Astfel încât, noul ministru, să dispună măsuri ca secţiile de pediatrie să nu mai poată funcţiona fără asigurarea unor condiţii minime, esenţiale, care să nu mai lase loc legării copiilor de paturi: să nu poată funcţiona fără un număr minim de cadre medicale/copil, să nu poată funcţiona fără paturi care să nu permită căderea copiilor, să nu poată funcţiona fără aparatură video şi jucării care să atragă atenţia copiilor într-un mod plăcut, astfel încât să uite suferinţa provocată de instrumentele medicale (şi să nu mai tragă de ele), să nu poată funcţiona fără un povestitor care să aducă zâmbetul pe faţa copiilor şi multe altele la care vă rog să vă gândiţi. Eu sunt sigur că se poate. Rămâne doar să se vrea!
Emil Alexandru Moise (invitat permanent, marţi, la Campus TV, de la ora 20:00)
Foarte bun articolul! Adaug doar că oamenii care au legat copiii de paturi şi-au urmat totuşi conştiinţa, nu neapărat au fost în neştiinţă. Trăim în lumea în care conştiinţa alege supravieţuirea, indiferent de mijloace. Aşa găsim lumea de când ne naştem. Mai exact, între a-ţi face datoria şi a supravieţui, conştiinţa alege supravieţuirea. Dau şi un exemplu: angajatul alege între a-i răspunde copilul care-i cere de mâncare şi datoria de la locul de muncă. Conştiinţa lui face alegerea, nu o face în neştiinţă. Ar mai fi conştiinţa care poate schimba ceva dar, în vremurile în care trăim, ar schimba doar locul de muncă al celui în cauză. Sunt de acord cu soluţiile propuse, dar asta doar ca măsuri imediate. E nevoie de schimbarea sistemului, de fapt a întregii socieţăţi, şi asta nu pentru că simt eu nevoia de cuvinte mari.
Tovarășul Emil Alexandru MOISE are, și de această dată, perfectă dreptate. Dar sugestiile și propunerile dumnealui sînmt total inaplicabile în regimul politic despotic, feudalo-ecleziastic, specific Romîniei post-decembriste.
Scopul întregii activități a minorităților de infractori și slugi ale lor care dețin exclusiv, prin găști poreclite ”partide” Puterea, Administrația și in-Justiția, este acela de a degrada pînă la cădere în animalitate a Poporul Dac (și acesta poreclit Romîn de vreo sută și 50 de ani), pentru ca, astfel, să dețină slugi netrebnice, incapabile să formuleze pretenții și cereri îndreptățite, puse în imposibilitate de a se organiza politic întru reprezentarea, exprimarea și apărarea drepturilor de ființe superioare.
Starea jalnică -consecință a disprețului infractorilor ciumați care ne conduc- în care am ajuns, ne apropie cumplit de poziția vînatului prin în laț; nu mai poate face nimic în afara schelălăitului ca expresie a agoniei finale. Pentru salvare, trebuie desființat lațul și tăiate mîinile satrapilor, dar, deocamdată… cei 85 – 90 % de năpăstuiți stau lenevind în fotolii și se amuză -ori se revoltă doar, în pijama- în fața cleveticilor grași și groși care lălăie, miorlăie, borămgăie, hămăie, miaună de 23 de ani, cîte 24 de ore cotidian, în TV-orăcăitorile nenumărate.
Numai Partidul Comuniștilor poate -și trebuie, cît nu e prea tîrziu- să pună capăt Dezmățului total și deplin dejectat de Contrarevoluție asupra bravului și mult încercatului Popor Dac !
22 februarie 97. Prof. Gheorghe UNGUREANU