În articolul precedent am scris despre solidaritate. Modul în care şi-au unit eforturile, pentru a diminua efectele atacului terorist, cei care au participat la maratonul de la Boston, cei care au asistau la eveniment, autorităţile, preşedintele S.U.A., este unul exemplar. Atât de multe gesturi, atât de mulţi oameni, într-un timp atât de scurt…
Săptămâna de după maraton a fost una în care televiziunile americane au exploatat o altă latură a evenimentului. Ştirile şi investigaţiile jurnalistice s-au concentrat pe interior. Pe trăiri şi emoţii, toate cercetate pentru a ne arăta, în fapt, o altă faţă a umanităţii.
Am putut urmări, în direct, o conferinţă de presă în care, înainte de a fi găsiţi, unchiul celor doi atentatori, vizibil afectat, dar stăpân pe discurs, a spus ferm că cei doi nepoţi nu reprezintă religia musulmană, că nu aşa sunt cecenii. A explicat că ceea ce au făcut denotă persoane ratate, care nu au reuşit să înţeleagă şi să aprecieze valorile unei ţări care i-a primit, le-a acordat cetăţenie şi care le-a asigurat educaţie şi o viaţă mai bună decât aveau în ţara de unde au emigrat. Le-a solicitat să se predea şi să ceara iertare victimelor atentatului, rudelor lor, americanilor, pentru oribilul gest pe care l-au făcut.
Am văzut conferinţe de presă în care, înainte ca cei doi să fie găsiţi, oficiali implicaţi în acţiune răspundeau transparent la toate întrebările adresate de jurnalişti dând cetăţenilor informaţii detaliate, astfel încât trauma colectivă să fie cât mai uşor resimţită (informaţii despre care, în România, ne-am obişnuit să ni se spună că sunt secrete).
Într-un interviu de la spitalul din Boston, unde a fost dus în stare gravă unul din cei doi atentatori, s-au dat asigurări că acestuia i se vor acorda toate îngrijirile medicale necesare deşi, s-a spus, „medicii sunt şi ei oameni, locuitori ai oraşului Boston, evident afectaţi de inimaginabilul atentat”.
Un medic musulman, cetăţean american, explica trăirile pe care le-a avut imediat după atentat, trebuind să depăşească lupta dintre dorinţa şi obligaţia de a ajuta şi temerea – împărtăşită și de soţia lui – că, fiind musulman, va stârni reacţii din partea celorlalţi.
Toate aceste interviuri, cu interioare aparent diverse, construiau, în fapt, un puzzle. Al unei imagini care, developată, arăta o trăire comună. A acelora care, dincolo de frământări, încercau să găsească o cale comună. Către o alinare şi un bine atât de necesare după astfel de evenimente sfâşietoare.
La o săptămână după atentat mass-media americane au deja un prim contur al acestei imagini. Edificator. Din nou, educativ.
La ora la care a avut loc atentatul, la Universitatea din Boston steagurile sunt coborâte în bernă. Flori, mii de buchete de flori, sunt depuse, ca în toate celelalte şase zile. La locul atentatului sunt grupuri de oameni care ţin un moment de reculegere. Alte grupuri aleargă, terminând traseul maratonului în memoria celor care nu au mai apucat să ajungă la linia de sosire. În multe alte locuri oamenii s-au adunat să cânte împreună. We shall overcome … „vom trece peste” spun titlul şi versurile unui cântec publicat în 1947, folosit adesea în activismul civic contra violenţei.
În aceeaşi zi, la unul din spitalele din Boston, Adrianne Haslet-Davis povesteşte prin ce a trecut. A doua bombă a explodat în imediata ei apropiere. Alături de soţul ei, ca sute de mii de alte persoane, Adrianne venise să asiste la maraton. La 32 de ani, se ocupa cu ceea ce spune că o caracterizează cel mai mult: preda lecţii de dans. “Nu mă văd făcând altceva”, spune în interviu, de pe patul de spital. Piciorul stâng îi este amputat imediat sub genunchi.
Povesteşte momentele imediat anterioare exploziei, când se bucura de evenimentul de la Boston. Imediat ulterioare exploziei, când nu ştia dacă balta de sânge era de la ea sau de la soţul ei. “Te iubesc, te rog să mă ierţi pentru orice mic gest care te-a supărat vreodată!”, i-a spus partenerului de viaţă crezând că nu va supravieţui.
La şapte zile după ce piciorul i-a fost amputat în urma unui eveniment stupid, o tânără de 32 de ani, dansatoare, îşi spune povestea zâmbind. „Eşti incredibil de optimistă”, îi spune reporterul după ce Anne i-a promis că o să îl înveţe să danseze. „Am două opţiuni” a venit răspunsul, „să stau, să plâng şi să fiu tot timpul tristă, sau să îmi fac planuri, să alerg la un maraton anul viitor, să concurez, să fiu acolo, parte din ce se întâmplă!”. Asta a făcut-o să fie şi mai veselă: „Nu-mi vine să cred ca am spus asta, eu nu sunt o alergătoare, dar o să o fac!” .
Această uimitoare poveste spune tot ce se putea spune. Despre educaţie, despre voinţă, despre oameni şi incredibilul potenţial al lor, despre civilizaţie, despre maraton.
O cursă de maraton este ca viaţa. Ai momente când totul pare frumos, când vrei să mergi mai departe. Sunt şi momente când ai probleme şi încerci să le rezolvi. Apar, însă, situaţii care par imposibil de depăşit. Zidul, despre care am scris în articolul trecut. În viaţă, unii cedează. Intră în depresie, sau chiar renunţă la tot şi se sinucid. La maraton, dacă treci de zid, cursa e ca şi terminată. Iar la final, oricât de greu ar fi fost, realizezi că a meritat efortul. În viaţă e la fel.
La o săptămână după ce i-a fost amputat piciorul, Adrianne spune râzând, bucurându-se, că vrea să participe la maraton. Deja s-a calificat într-o nouă profesie: predă lecţii de viaţă.
Puteţi găsi interviul cu Adrianne aici
http://edition.cnn.com/2013/04/23/us/boston-marathon-amputee/index.html Merită vizionat în fiecare dimineaţă!
Emil Alexandru Moise (Invitat permanent, marţi, ora 20:00, la Campus TV)
Draga domnule ,,,buzoian, romanul, un om,etc,, este mai mult decit evident cine este frustrat si plin de ura in special indreptata catre dnul. Moise. Prieteneste va sugerez sa mergeti sa consultati un medic ! Subiectul editorialului era cu totul altul iar dumneata nu faci decit sa aduci injurii dnului Moise sau celor care fac comentarii mai mult sau mai putin favorabile dnului. Moise.
romanul,buzoianul,un om,manole…cate nume ai domnule?ca exprimarea este acceiasi.si nu faci altceva decat sa jignesti.ce fel de om esti?de fapt esti ortodox,de ce ma mir.fii fericit ca arati d.ta bine.Esti popa sigur.Ca sa nu mai spui ca scrie dl.Moise afla ca ma numesc Luminita Tautu.si nu sunt decat un simplu cetatean al acestei jalnice tari,de care din cauza un popa ca tine,imi este scarba sa traiesc.Ma poti cauta pe fb.sunt reala.
D.na Elena subscriu.
Doamna Dana,
Va multumesc pentru comentarii! Domnului care semneaza cu „Buzoianul’ si „Romanul” nu am la ce sa ii raspund. Dansul doar scrie, dar nu exprima nimic. Am aflat insa ca este una si aceeasi persoana si sper, in curand, sa aflam si cine este cu adevarat.
In fapt, este aceeasi persoana xu cea care, sub cel putin 10 nume diferite, a semnat tot felul de comentarii jignitoare la adresa mea si a celor care comentau favorabil, la unele din celelalte articole ale mele. Ceea ce e mai grav insa, e ca denota adanxi tulburari. Semneaza sub mai multe nume si stiu asta, acum, oficial si spune ca eu semnez sub mai multe nume (ma acuza, deci, de ceea ce domnia sa face), semneaza cu un nume, apoi cu altul care ii da dreptate. Tulburarea lui a atins cote cronice, semneaza in numele mamei mele si apoi comenteaza spunand ca nici mama mea nu e de acord cu mine. Scrie incoerent, repeta de sute de ori acelasi mesaj oligofren si mai are cateva probleme pe care, deocamdata, nu vi le pot dezvalui. In plus, exprima o ura care denota traumatisme violente in copilarie si spun asta in urma unei analize pe text, efectuata de mai mulyi psihologi.
Sugestia mea ar fi sa nu il mai luati in seama caci nu numai ca nu are rost, dar ii faceti chiar lui rau. In plus, aceiasi psihologi mi-au spus ca nu se stie cum poate reactiona si chiar s-au aratat doritori sa ma sprijine pentru a afla cine este. Avem deja un cerc de suspecti.
Va doresc o zi placuta,
Emil Alexandru Moise
Da mai emil moise, acum „dana” sau „elena”, tocmai tu vorbesti , hahaha ! Chiar nu ti-e jena sa joci astfel de smecherii pe aici? Ca de cata „intelighentie” ai si cate aere iti place sa-ti dai ne-ai convins deja, tovaraselule 🙂
Draga domnule ,,buzoian,, sau ,,romanul,, imi plac pseudonimele dvs. Nu aveti curajul nici macar sa va dati numele. De ce oare!? E un semn de inteligenta nu? Sigur! Insist sa luati aminte asupra celor spuse mai devreme adica daca va considerati si inteligent si a toate stiutor iesiti si demonstrati asta! Cine va poate impiedica sa candidati daca va simtiti capabil? Sau va pasioneaza doar polemica? Iesiti cu numele adevarat convingeti-ne ce puteti face pentru acest popor si demonstrati ca sunteti mai tare ca dnul. Moise sau altii. Astept sa ma convingeti sa va votez! Tin sa va mentionez ca eu am avut curajul sa ma semnez cu numele adevarat. Si cred ca daca dnul. Moise ar dori sa va raspunda v-ar raspunde si s-ar semna cu numele adevarat!. Sunt oameni care au coloana vertebrala si nu se ascund dupa pseudonime atunci cand au ceva de spus…..
ce penibil ! Solidaritate inseamna numai solidaritate cu tovarasul moise emil, cel atat de plin de sine. Are poporul roman o vorba cu cel fudul si starea lui de inteligenta…
Solidaritatea asta e cumva un indemn pentru apararea tovarasului moise cel cu fata ascunsa a comunismului sub pretinsa stiinta de care nu are habar? Chiar nu ti-e jena amice moise sa semnezi si Dana si Elena si alte numa numai sa pretinzi ca ai admiratori?
Da ideea era despre solidaritate care la noi a ajuns pe cale de disparitie! Si da aici am ajuns si datorita unor ignoranti care vad in tot si in toate numai interese politice! Nu stiu decit sa arunce cu noroi in altii dar sa faca ceva bun nu! Daca se cred mai buni decit cei pe care ii critica sa iasa in fata sa demonstreze asta!
Emil Moise, aka „elena” acum, nu-ti mai ridica draga „mingea la fileu” de unul singur scriind de pe alte nume sa pretinzi ca ai admiratori. Smecheria asta e veche de cand exista comentariile pe internet. Te faci de ras baiete si obtii exact efectul invers a ceea ce vrei tu as obtii: sa iti dai importanta cu tot felul de povestiri de fapt divers…
Domnule „Buzoian”, nu sunt „admiratoarea” nimanui! Constatam, doar, o stare de fapt si, de ce nu, imi exercitam dreptul la exprimarea libera a opiniei! Cred ca ideea era sa comentati la editorial…, in rest, o seara buna!
Ce smecherie veche si ieftina! presupusi „admiratori” chipurile comenteaza sa-i ridice „mingea la fileu” acestui Moise care vrea sa isi pregateasca candidatura pentru alegeri locale si vrea sa lase sa para ca nu vine de la el care are interese meschine in politichia romaneasca, ci de la „aplaudaci”. Mai mare rasul…
Nu, nu-i adevarat!N-am ales asa! Nici eu, nici tu si nici multi altii! Intotdeauna am ales „schimbarea”! Am sperat, de fiecare data! De fiecare data, insa, tot ce s-a schimbat au fost numele, pe panoplia politica (daca s-antamplat si asta!)si,evident, conturile si averile celor nou alesi!Noi?!Noi am ramas cu acelasi dezinteres( si din partea alesilor si a multor alegatori) si aceeasi societate, in care tot ce se mai salveaza, sunt niste aparente, din cand in cand!…Cum putem scapa de aceasta „stare”,care revine si revine?!…
Buna seara,
Va multumesc pentru comentariu!
O seara buna,
Emil Moise
Buna Elena,
Multumesc pentru comentariu! Da, adevarat ce spui… insa la noi e asa cum afirmi pentru ca noi am ales asa…
O seara buna,
Emil Moise
Subscriu!
Din ce in ce mai putine vizualizari, din ce in ce mai putine comentarii!… Ce reiese de aici?!…
Primeaza interesul pentru om, ziceai!… Altundeva, fireste! De generatii si generatii, societatea noastra are, ca principal scop, disparitia omului! Nu ca individ, ca fiinta fizica, ci ca individualitate!… De zeci de ani, contam, doar, in masura in care putem fi mase de manevra! Suntem educati sa ne supunem, sa nu avem pareri si opinii, sau , daca avem, sa nu le expunem si/sau sa luptam pentru ele!
Avem si noi exemple de vointa, de tarie de caracter si forta! Multi dintre noi, fac apel la aceste calitati pentru a-si duce viata de zi cu zi! Ziceai ca Adrianne nu e speriata ca a devenit o persoana cu dizabilitate locomotorie. La noi e, de multe ori, la limita sa traiesti viata, ca om normal, daramite sa mai ai si un handicap!…Sa intamplat ceva! Cui ii mai pasa?! O zi, doua, citim, urmarim, comentam, dupa care reintram in cotidian! Griji marunte, nevoi marunte…., dar care primeaza! Suntem in situatia de a nu ne permite sa privim prea departe, in viitor, pentru ca azi ne punem intrebari grele, de multe ori, despre ziua de maine!
La ei e SOLIDARITATE UMANA, la noi drame, catastrofe sunt expuse doar pentru rating si senzatie!