„Nu credeam că vom reveni atât de repede, cu detalii despre cazul celor cinci copii din Budişteni, comuna Costeşti – ne-au spus membrii Clubului 3,14 din Colegiul Hasdeu. O facem însă, din două motive. Pe de o parte, pentru a vă anunţa că planul de ajutorare prinde contur, că sunt persoane care s-au implicat deja concret, că mai mulţi oameni din Buzău şi din ţară (ba chiar şi o persoană de peste Atlantic, o româncă din New York…) şi-au oferit sprijinul. Pe de altă parte, pentru că ninsorile şi vântul din zilele trecute ne-au arătat că ajutorul nostru trebuie să fie mult mai rapid şi mai eficient decât până acum. Îi întrebam, la prima noastră întâlnire, ce vor face dacă vine iarnă grea. Din păcate, iarna grea a venit… imaginaţi-vă, aşadar, cum au simţit ei codul roşu!”.
Părintele prof. dr. Ilie Toader i-a vizitat de curând, iar cuvintele sale ne-ar putea aminti că noi nu trăim peste Atlantic, ci lângă ei: „Marţi ne-am întors la cei cinci copii din câmpul Budişteniului. I-am găsit în aceeaşi cămăruţă în care îşi înghesuie copilăria, de această dată ferindu-se, ca într-un joc, de picăturile venite de pretutindeni din tavanul improvizat. Se topea zăpada de pe acoperiş… Șuviţa de apă cea mai mare fusese premiată cu un lighean albastru pus pe pat, sub ea. Cât am mai vorbit cu părinţii, cei mici au mâncat cuminţi portocale. Apoi, băieţii de la Seminar i-au provocat la un joc, însă Denisa, sătulă de şovăielile celorlalţi frăţiori, i-a refuzat categoric.
Am ieşit să mai facem nişte poze, dar, după câţiva paşi afară cu capul descoperit, m-am întors, cu mult mai multă consideraţie, la fesul lăsat pe pat. Am intrat brusc şi i-am surprins pe cei mici cum se băteau pe dulciuri. Pe loc mi-am dat seama că intrasem în sfârşit, cu adevărat, în lumea lor – cumplită. De fiecare dată când venisem la ei până atunci, găsisem aceiaşi cinci copilaşi tăcuţi, fixaţi pe pat, cu ochii mari spre noi. Acum însă, că îi prinsesem în sfârşit «cu garda jos», am profitat de moment şi am reuşit chiar să ne jucăm puţin, preţ de câteva minute. La plecare, am desenat îngeraşi din palme, pe singura fereastră prin care mai intră puţină lumină şi prin care se înghesuie atâţia ochi să privească spre orizont.”
„Îmi permit să vă împărtăşesc, în josul cuvintelor Părintelui, o impresie bizară. Privind fotografia cu geamul de care se lipesc mâinile celor din bordei, închipuind aripi de înger, am avut senzaţia acută că disting acolo, pe perete, harta României. O hartă un pic turtită, parcă ajustată pentru a putea cuprinde în ea rama unui tablou – tabloul vieţii unor copii necăjiţi. O hartă a Sărăciei”, încheie profesorul Dan Solcan.
