BOSTON SAU CÂND SOLIDARITATEA RĂMÂNE. PESTE EXPLOZIE, HAOS ŞI TEROARE. EDITORIAL DE EMIL MOISE

La un maraton se aleargă 42,2 km (26,4 mile) într-un timp stabilit de organizatori ce nu depăşeşte, de regula, 5 ore. Competiţia e dură, trebuie să te antrenezi cel puţin un an şi îţi revizuieşti regimul alimentar şi timpul zilnic de odihnă. Sunt multe riscuri pe care şi le asumă cei care participă. De la o accidentare ce poate afecta muşchii ori ligamentele, până la posibilitatea intrării în comă din cauza suprasolicitării organismului.

După 25 de km apar durerile, starea de ameţeală, disconfortul general, gândurile negative. Este ceea ce maratoniştii/maratonistele numesc zidul. Sunt momente peste care treci cu greu, în care spui că e ultima dată când mai participi. La sfârşitul cursei, însă, eşti cea mai fericită persoană. Apoi, începi să te gândeşti deja la următoarea cursă.

Maratonul înseamnă mai mult decât depăşirea propriilor limite. Mult mai mult decât satisfacţiile personale. Fiind o cursă lungă, maratonul înseamnă solidaritate.

Solidaritate între cei care participă. Regulile, scrise sau nu, spun să ajuţi o persoană căzută sau care se simte rău – să o ajuţi direct, sau să anunţi imediat organizatorii; spun să păstrezi intact mediul înconjurător; iar dacă vii cu maşina eşti încurajat să comunici cu cei/cele care participă pentru a folosi cât mai multe persoane acelaşi mijloc de transport.

Solidaritate între cei care participă şi cei care au venit să îi încurajeze pe aceştia. Adesea, cei de pe margine ţin paharele cu apă de-a lungul traseului, uşurând atât munca organizatorilor cât şi eforturile participanţilor, aplaudă şi folosesc cuvinte încurajatoare, indiferent dacă cei/cele care participă le sunt sau nu prieteni ori cunoştinţe.

Solidaritate între cei care participă şi restul comunităţii. Maratoanele au şi scopuri umanitare. Pentru ajutorarea celor care au nevoie, protecţia mediului, încurajarea mişcării în aer liber. Exempli gratia, maratonul de mâine, de la Londra, este cel mai mare eveniment anual pentru strângere de fonduri în scopuri caritabile.

Maratonul din Boston este cel mai alergat maratoane din lume – în 1996 a atins un record, cu aproape 40 000 de persoane înscrise – şi totodată cel mai longeviv, fiind organizat din 1897. Are loc anual, în aprilie, în ziua de luni a celei de a treia săptămâni, când se sărbătoreşte şi Patriots’ Day.

Este unul dintre putinele maratoane în care condiţiile de participare impun standarde de viteză (destul de ridicate, în special pentru amatori). Anul acesta a ajuns la a 117-a ediţie. Aproape 30 000 de persoane s-au înscris la cursă, cu vârste între 18 şi 80 de ani. Alte 500 000 au venit pentru a încuraja persoanele participante. Suma care urma să se strângă pentru cauze caritabile: 10 milioane $.

În ediţia din acest an, la 4 ore de la start, două bombe au explodat la mai puţin de 200 m de linia de sosire. 3 persoane au decedat – printre care un băiat de 8 ani, care în poze apare zâmbind, ţinând în mâini o pancartă pe care scrie „Nu mai faceţi rău oamenilor! Pace”. Alte 170 au fost rănite, din care mai multe şi-au pierdut unul din picioare, altele sunt în stare foarte gravă ori gravă.

Nu există motiv pentru care cineva să facă aşa ceva. La maratonul de la Boston au participat persoane din peste 100 de ţări, indiferent de religie, sex, vârstă, situaţie socială. Au participat şi persoane cu dizabilităţi. Persoanele care ar fi beneficiat de fondurile strânse, de asemenea, sunt din toate categoriile. La fel, cele care asistau, de pe margine.

Putem însă învăţa ceva din toată această poveste. Modul cum s-au comportat oamenii. Oameni simpli, autorităţile, preşedintele S.U.A..

Mai întâi, au fost impresionante scenele în care, deşi la mai puţin de 100 m până la linia de sosire, cei/cele care şi-au dat seama că a fost un atentat nu şi-au continuat cursa, ci s-au întors, înfruntând riscurile unor răniri, să îi ajute pe cei răniţi deja. Unei persoane de 79 de ani i se înmoaie picioarele din cauza suflului exploziei, îşi pierde controlul şi cade. Imediat, 3 poliţişti s-au interpus între participant şi zona din care a izbucnit explozia, expunându-se, cu scopul de a-l proteja de un alt posibil pericol. „Sunt în regulă” a spus bătrânul – după ce a alergat 42 de km în 4 ore şi după ce a fost dărâmat de suflul unei explozii declanşate lângă el – „mergeţi la cei care au nevoie de ajutor!”.

Am aflat apoi cum mii de familii din Boston s-au oferit să îi găzduiască pe cei care, din cauza întreruperii maratonului şi a deturnării întregii proceduri, au pierdut avioanele către acasă. Cum mii de oameni stăteau la cozi pentru a dona sânge necesar victimelor exploziilor. Cum F.B.I. a mobilizat mai bine de 1000 de agenţi pentru a-i prinde pe cei vinovaţi şi cum a pus la dispoziţia publicului linii telefonice, sau electronice, gratuite, pentru oricine are informaţii de orice fel de la locul incidentului. Am aflat despre voluntarii care s-au oferit pentru consilierea persoanelor traumatizate, în special a copiilor.

Am văzut un preşedinte, aşa cum Barack Obama ne-a obişnuit în momentele delicate prin care au trecut S.U.A., acordând din primele momente sprijinul pentru depistarea şi prinderea celor vinovaţi, mergând la Boston, cu soţia sa, Michelle, pentru a consola urmaşii victimelor, încurajând americanii în general, localnicii în special.

La Universitatea din Boston steagurile au fost coborâte la jumătatea stâlpilor pe care sunt arborate, iar buchetele de flori au format un monument impresionant. Una din absolvente a murit în urma exploziei…

„Nu am nicio îndoială”, a spus Barack Obama joi, la Boston, „veţi alerga din nou”! A spus-o de două ori. „Iar anul următor, oameni din întreaga lume vor veni la Boston să alerge şi mai repede, la a 118-a ediţie a maratonului”.

Americanii au fost, din nou, solidari. Aceasta e lecţia. Numai aşa poţi învinge răul. Poţi merge mai departe. Poţi alerga. Numai aşa poţi termina cursa. Prin solidaritatea celor buni.

Emil Alexandru Moise (invitat permanent, în fiecare marţi, ora 20:00, la Campus TV)