Cinci copii. Cel mai mic are doi ani şi jumătate, cel mai mare va împlini în curând cincisprezece.
Sunt doar cinci din miile de copii ai României cărora viaţa le hărăzeşte încercări mult prea dure, greu de suportat şi pentru oameni în toată firea. Lor le dedicăm pagina de faţă, cu speranţa unei schimbări în bine.
Când citim în ziar sau vedem la televizor emisiuni depre cazuri de sărăcie extremă, mintea noastră nu reuşeşte, parcă, să înregistreze cu adevărat proporţiile dramei unor oameni – încă un caz între atâtea altele… Noi am avut, însă, ocazia să cunoaştem pe viu un asemenea caz, graţie părintelui profesor doctor Ilie Toader de la Biserica Banu. Să îl ascultăm pe părintele Toader povestind cum a început totul: „Am aflat despre această situaţie chiar înainte de Crăciun. Am mers atunci cu un grup de prieteni la câteva familii nevoiaşe din satele de pe lângă Buzău, ca să împărţim cadouri copiilor şi să le cântăm colinde. Pe drum, cineva şi-a amintit că auzise de nişte copii care trăiesc într-un bordei, la marginea unui cătun. Aşa i-am găsit: trei băieţi şi două fete, împreună cu părinţii, într-o baracă fără curent, fără apă, fără speranţă, fără nimic. N-am mai avut puterea să le cântăm colinde… Am plecat de acolo cu ochii în lacrimi, dar şi cu mari promisiuni în suflet”.
O după-amiază de sâmbătă: locul
Sâmbăta trecută ne-am suit în maşini şi am pornit-o spre satul Budişteni, comuna Costeşti – în jur de 20 de elevi din Hasdeu şi din Seminarul Teologic, profesori, părinţi, alte câteva persoane din Parohia Banu, ghidaţi, fireşte, de părintele Toader. Eu, una, când am coborât din maşină şi m-am apropiat de căsuţa (?) aflată pe câmp, m-am îngrozit… îmi auzeam în jur colegii, e clar că simţeau acelaşi lucru. Am aflat apoi că acea improvizaţie pe post de locuinţă fusese construită de tatăl copiilor, în trei săptămâni, din materiale refolosibile, pe o bucată de teren primită de la Primărie (care îi ajută cu ce se mai poate). La ceva distanţă de casă se află toaleta, făcută din nişte scânduri puse unele peste altele şi o uşă, pe care, zice bine un băiat lângă mine, „ţi-e şi frică s-o atingi”. De uşă este prinsă o sârmă, de care sunt agăţate nişte pături. În spatele casei, înconjurat de hârtii şi pungi, se agită un câine zgribulit. În faţa casei, alt câine, ascuns într-un adăpost improvizat din câteva anvelope, latră tot timpul.
Suntem în faţa uşii. Un bărbat – tatăl – ne deschide, apoi se întoarce, parcă sfios, în casă. Păşim mai întâi într-un fel de hol; acoperişul e un nylon întins, se simte vântul bătând. Ne facem curaj şi intrăm în camera în care se află toată familia. E mai cald aici, dar toţi sunt îmbrăcaţi gros. Într-un colţ, un cuptor mic, cu nişte oale deasupra. Mai vedem două saltele, acoperite cu pături vechi, care stau pe nişte lăzi goale de bere (toate găsite prin împrejurimi) şi o sobă („bag orice pe sobă, în afară de cauciuc de maşină; e de teracotă, dar n-are fum”, zice tatăl). Pe o masă improvizată, construită din mai multe valize vechi puse una peste alta, stă un brăduţ, împodobit cu trei globuri mici, roşii. Pe un raft sunt câteva jucării de pluş, un ceas stricat, un ghiozdan; pe un alt perete, două icoane şi o candelă. Au avut şi o butelie, dar era roasă de rugină; putea exploda oricând, au renunţat la ea. În cealaltă cămăruţă, „a băieţilor”, încă o saltea pe lăzi. Când cineva face baie, restul trec în cealaltă cameră. Acoperişul e „fixat” cu periuţe de dinţi şi furculiţe vechi; dacă faci trei paşi, dai cu capul de tavanul în pantă. Pe geamuri, puţină beteală aminteşte de căldura Crăciunului şi a familiei. În rest, vă lăsăm să judecaţi după fotografii.
O după-amiază de sâmbătă: oamenii
Facem cunoştinţă cu familia Nedelea: tatăl, mama şi, bineînţeles… David, Denisa, Ştefan, Ana, Marian. David e cel mai mic, Marian – cel mai mare. Cei mari ne spun cum îi cheamă şi unde învaţă, Denisa se ruşinează, David e prea mic… se uită mai mult la dulciurile primite. Sunt frumoşi cu toţii. Marian şi Ana ar vrea să dea la Liceul Agricol, să aibă o meserie (el – mecanic, ea – bucătar). Ana s-a gândit la un moment dat să renunţe, căci e greu cu banii, iar mama i-a spus atunci: „ce-ţi alegi în viaţă, să cauţi cu tată-tău prin gunoaie? Nu vezi că fug toţi de-aici?” Deocamdată, copiii învaţă bine, pe unii i-au ajutat preotul din localitate sau colegii; mai sunt şi răutăţi, copilăreşti, dar dureroase (sunt „cei din cocioabă”). Acum mai mulţi ani, unii dintre copii au fost preluaţi de cei de la „Protecţia Copilului”, dar părinţii s-au luptat să-i ia înapoi.
Mama lucrează cu ziua unde găseşte, tatăl caută fier vechi şi câştigă… mai nimic. Sunt foarte slabi amândoi, dar mama ne spune: „Bărbată-miu e mai şubrezit, eu chiar dacă sunt slabă, sunt mai în putere”. Are 33 de ani, pare o persoană energică, vorbeşte clar şi logic. Îi întrebăm ce vor face dacă vine iarna grea, ca acum doi ani; mi se pune un nod în gât când tatăl spune: „Ne descurcăm, ne zboară numai primul rând de ţiglă”. Au fost şi inundaţii în zonă, au avut apă de peste jumătate de metru în casă şi igrasie groaznică – atunci au înălţat saltelele pe lăzi. Îi întrebăm dacă vreunul dintre copii a fost vreodată într-o excursie; ne spun că era cât pe ce să meargă una dintre fete, cu ajutorul părinţilor altor elevi, „oameni cu bani, ingineri… persoane bune”, dar până la urmă n-a fost să fie. Îi întrebăm ce le-ar folsi mai mult în privinţa mâncării. „Cartofi, ţin de foame”. Iarăşi, nodul în gât.
Ne pregătim de plecare. E trecut de patru şi jumătate după-amiaza. Pentru noi, începe o nouă parte a existenţei noastre zilnice – seara. Pentru ei, fără curent electric, ziua asta s-a terminat.
În loc de concluzie
În maşină, la întoarcere, ne-am imaginat tot felul de soluţii. L-am întrebat pe părintele Toader ce îşi propune să facă. Ne-a spus că ar vrea să îi ajute pe copii de-a lungul întregului an, în toate felurile posibile, căci au nevoie de multe: „îmbrăcăminte, rechizite, prieteni, o casă, o viaţă normală”. Părintele făcuse deja un apel către enoriaşii Bisericii Banu (am aflat apoi că cineva s-a oferit deja să ajute cu ţiglă, că s-au strâns bani pentru un generator…). Este în plan şi o licitaţie caritabilă, în primăvară, pentru a începe apoi construcţia unei căsuţe. A insistat, de asemenea, pe un lucru deja discutat: speră să realizăm împreună, elevii şi profesorii din Hasdeu şi de la Seminarul Teologic, un film cu toate evenimentele ce vor urma, în ideea popularizării cazului şi a obţinerii de ajutoare. Evident, avem şi noi planurile noastre şi credem, ca şi părintele, că „trebuie să le salvăm puţin din copilăria rămasă” şi să nu-i lăsăm să se piardă.
Există în România multe cazuri disperate. Nu le putem soluţiona pe toate, dar putem să-i ajutăm, fiecare, pe cei de lângă noi. Copiii despre care v-am vorbit se bucură, din câte am văzut, de căldura unei familii, dar le lipsesc mult prea multe alte lucruri pentru a trăi normal. Îi putem ajuta – nu vorbind despre egalitatea de şanse, ci făcând ceva concret, pe măsura gravităţii situaţiei.
Am primit de curând înregistrarea audio făcută de un băiat din Hasdeu în sâmbăta cu pricina. Nu a fost nevoie să o ascult în întregime. Mi-am retrăit toată amărăciunea, indignarea, neputinţa în doar câteva secunde, primele secunde ale înregistrării, când ne apropiam de acel bordei. Doar două lucruri se auzeau atunci, şi n-am să le uit uşor: vaietul câinilor şi vântul şuierând în câmp.
AUTORI: Denisa Ceorcan, Ştefania Stoica (clasa 9 I), Redacţia 3,14
