După 30 de ani, rudele eroilor împuşcaţi la Revoluţie simt şi acum gustul amar al faptului că vinovaţii nu au fost pedepsiţi. Şi-au pierdut copiii, fraţii, soţii, dar nici acum nu cunosc întreg adevărul. Amintirea celor întâmplate în decembrie ’89 încă stârneşte durere şi revoltă.
În fiecare an, pe 22 decembrie, rudele celor ucişi aprind o lumânare la monumentul ridicat în faţa Palatului Comunal. Îi plâng pe cei dragi, pe care i-au pierdut în ploaia de gloanţe din ’89. Felicia Tudor avea 7 ani când tatăl său a fost împuşcat.
Au trecut 30 de ani de atunci, iar vinovaţii nu au fost traşi la răspundere.
Şi pentru părinţii care şi-au pierdut copiii, durerea este mare.
Mulţi dintre eroii-martiri buzoieni erau militari şi au căzut victimele unor situaţii de haos, în unitate sau în misiunile în care au fost trimişi.
Suferinţa este cu atât mai mare cu cât adevărul despre cele întâmplate încă le este ascuns.
Revoluţionarii îşi aduc aminte cu uşurinţă de momentele în care Palatul Comunal a fost luat cu asalt, după ce au apărut informaţii despre evenimentele de la Timişţioara şi Bucureşti.
Pentru unii participanţi la evenimentele din 1989, modul în care au fost trataţi de statul român în toţi aceşti ani le-a îndepărtat şi ultima speranţă de dreptate.
În evenimentele din 1989 au murit 47 de buzoieni, militari, studenţi şi simpli muncitori. (Mihai Bunăziua)
