Gabriel Mihalache a fost unul dintre artiştii tineri ai filialei buzoiene a Uniunii Artiştilor Plastici din România.
Din păcate, acesta s-a stins din această viaţă la numai 42 de ani.
A absolvit Academia de Artă „Nicolae Grigorescu din Bucureşti şi a participat la o serie de expoziţii de grup alături de colegii săi de facultate şi, după 2004, alături de artiştii plastici din UAPR Buzău.
Pe 2 martie 2000, a vernisat prima sa expoziţie personală de sculptură şi grafică, concomitent cu lansarea unui volum de poeme în proză şi poezie.
A plecat din lumea noastră pe neaşteptate, în plin efort de a organiza o nouă expoziţie personală, la Galeriile de Artă „Ion Andreescu” din Buzău, pe care nu a mai apucat să o verniseze.
Iată un interviu acordat de artistul buzoian cotidianului Opinia în urmă cu doi ani.
Reporter: Ştiu că aceste lucrări au făcut parte din expoziţia pe care ai avut-o anul trecut în Austria. Cum ai ajuns acolo?
Gabriel Mihalache: Am fost descoperit de o galeristă care mi-a văzut lucrările şi mi-a propus să expun în galeria dânsei la Viena. Expoziţia a durat vreo 10 zile perioadă în care am stat acolo deşi nu îmi place să plec din ţară.
Rep.: A fost o expoziţie cu o temă anume?
G.M.: Da, dar în expoziţia aceasta de la Galeriile de Artă sunt şi alte lucrări pe lângă cele expuse la Viena. Acelea se înscriu în tema Kogaion, iar celelalte prefigurează o nouă etapă de creaţie pentru mine. Vreau să mă apuc să pictez strict figurativ; figurativ până la fotografie. Este un lucru dificil, dar s-a ajuns într-un stadiu în care lumea e plină de artişti, dar niciunul nu e în stare să deseneze o mână cum trebuie.
Rep.: Eşti absolvent al Universităţii de Artă la secţia Sculptură. De ce ai ales totuşi să faci pictură?
G.M.: Nu are legătură cu plăcerea mea de a ciopli. A fost o alegere condiţionată de lucruri de natură fizică. A fost o trecere dificilă pentru că mi-a plăcut foarte mult să cioplesc, mi-a plăcut forma… Şi pictura mi-a plăcut însă şi aşa am intrat în Uniunea Artiştilor Plastici ca pictor.
„Nu mai am televizor de 10 ani”
Rep.: Am descoperit o declaraţie a ta în care mărturiseai că te rupi de realitatea care nu te hrăneşte spiritual…
G.M.: Aşa este. Nu am televizor de 10 ani şi nici nu îmi trebuie. Nu mă uit…
Rep.: Dar cum s-a produs schimbarea asta?
G.M.: Da’ ce, trebuie să fi academician să vezi că la televizor sunt numai mizerii? Nu. Această atitudine mă linişteşte foarte tare.
Rep.: Ce urmează în plan profesional?
G.M.: Vreau să fac o expoziţie cu lucrări mult mai mari, mai figurative care să plece de la portretul prietenei mele. Va fi o expoziţie de portrete. Am câteva făcute, dar îmi trebuie timp să le bibilesc. Este o voluptate a gestului.
„Încă nu am ajuns la momentul de satisfacţie maximă”
Rep.: Eşti un artist îndrăgostit de anumite tonuri de culoare?
G.M.: Nu. Depinde de starea de spirit. Nu pot ascunde că îmi plac culorile de pământ, dar am şi culori pe albastru… Cele noi au o nouă gamă cromatică. Cred că asta este frumuseţea picturii: să cauţi. Am văzut lucrări, foviste aşa, în care artiştii pun culorile direct din tub. Nu am înţeles niciodată asta. Tocmai asta cred că este bucuria, să te apropii de şevalet pentru a căuta ceva cromatic. Exact ca măestria unui alchimist sau a unui compozitor care caută rafinamentul. Marile lucrări de artă de asta fascinează: pentru că au un rafinament cromatic şi apoi vorbim despre compoziţie, inaginaţie… Primul impact este însă cel vizual care se realizează prin intermediul culorii.
Rep.: Există în cariera ta de până acum un moment de satisfacţie maximă?
G.M.:Nu. Încă nu am ajuns la momentul în care să spun: „îmi place foarte mult cum lucrez!”. Ăsta ar fi momentul de satisfacţie maximă şi sper să nu ajung niciodată să îl ating.
