În urmă cu câţiva ani am avut şansa de a vizita preţ de câteva zile Parisul.
Într-una din zile, gazda m-a trimis dimineaţa la băcănia din colţ pentru a cumpăra o pâine.
Din galantare îmi făceau cu ochiul pâini, franzele, baghete şi chifle, unele mai aspectuoase ca altele.
M-am decis cu greu şi am cerut vânzătorului, în engleză, una dintre pâini.
Răspunsul acestuia m-a năucit. „Îmi pare rău, dar nu avem”.
Am crezut că-şi bate joc de mine. Căutam în gând înjurătura potrivită.
Tulburat, îmi mişcam doar ochii între pâinea de pe rafturi şi chipul vânzătorului.
Din fericire, băcanul şi-a dat seama. A zâmbit şi mi-a spus calm că produsele de panificaţie de pe raft sunt de ieri.
Ei şi ce ? Am pus pe tejghea un euro şi jumătate şi am cerut încruntat produsul. Omul împinge înapoi banii spre mine şi se întoarce cu spatele.
Peste umăr mă suduie că de ce nu vreau să înţeleg că pâinea e de ieri şi că pot să iau câtă vreau fără să plătesc un cent.
Se plăteşte doar pâinea proaspătă, din ziua respectivă. Nu ştiu ce să fac, noroc cu un negru grăbit, care întinde mâna, ia o pâine şi pleacă.
Fac şi eu la fel, apoi mă mir de această întâmplare o zi – o viaţă ? – întreagă.
Peste câteva luni, la Buzău, descopăr un magazin Boromir la parterul unui bloc vecin.
Ce bine, voi cumpăra pâine proaspătă în fiecare dimineaţă. Pun pe tejghea un leu jumate, primesc pâinea, deziluzie.
Nu e caldă, nici fragedă, e pâine de ieri, aproape tare. Soţia râde de mine. Aveau şi pâine prospătă, trebuia să-i ceri vânzătoarei să-ţi aducă din spate!
Uite-aşa am descoperit şi eu, încă o dată, că Buzăul nu e, totuşi, Parisul!
AURAȘ TEREACĂ
