Reportaj despre cum se face presă la Buzău
Despre ziaristul ping-pong şi plimbatul lui degeaba de la o uşă la alta
Deunăzi, dintr-un ambâţ prostesc, am cercat să văd, în scop didactic, ce scrie în contractul dintre Şcoala 15, Primăria Buzău şi investitorul privat în terenul de sport din curtea şcolii de pe Spiru Haret. Provocat, mai degrabă, de argumentul celor mulţi, dar interesaţi, din tabăra pro că, vezi Doamne, contractul poate fi oricând reziliat, unilateral, de şcoală dacă privatul închiriază terenul în timpul orelor de curs. Însă, tupeul meu a fost corodat sistematic aproape două ore şi în cele din urmă m-am întors pleoştit la redacţie, ca un umil ziarist ce îs. Dar iată, filmul evenimentelor. Am rugămintea a nu se râde prea mult. De mine.
La Şcoala Nr. 15 şi la Inspectoratul Şcolar
Mai întâi am întrebat de contract la Şcoala nr. 15. De la secretară, ajung la directoare. „Eu nu am contractul. Avem un singur exemplar. E la contabilitate. Păi nu pot să-l iau. Uşa e încuiată. Contabila tocmai ce-a plecat ieri în concediu. Revine la sfârşitul lunii”. Sau al lumii, îmi zic în gând pe drum spre inspectoratul şcolar. „Noi nu avem contractul. Ne-am dat doar avizul. Ceva formal. Contractul poate-o fi la minister. Dar de ce nu încercaţi la şcoală ? Sau la Primărie. Ăia sigur îl au”. Cum de la şcoală veneam, iar ministerul nu s-a mutat în Broşteni, am intrat, încă vârtos, pe uşa Primăriei.
La Primărie. Plimbat între cinci birouri.
Secretarul Nedelcu nu era în clădire, dar o doamnă binevoitoare m-a îndreptat către serviciul investiţii. De la investiţii am fost trimis la patrimoniu. De la patrimoniu la licitaţii. La licitaţii, uşa încuiată. Deşi erau trecuţi trei inşi pe uşă. Vecinii, de la alt birou, mă îndeamnă să aştept. Contemplu cinci minute vitraliile şi revin. N-a venit nimeni. Vecinii, binevoitori, mă trimit înapoi la Patrimoniu. Cică ăştia lucrează împreună. La Patrimoniu, din patru-cinci câţi sunt pe uşă, dau peste un domn amabil. Zice că totuşi tre’ să fie cineva la licitaţii. Sună pe fix, se convinge. Îl rog dacă poa’ să sune pe mobil pe cineva de la licitaţii. Bucurie. A răspuns ăla. Aştept emoţionat. Degeaba. Cică nu poa’ să-mi dea contractul. Dar sunt trimis la alt birou, la Relaţii cu Publicul.
La domnul Ene
Aştept cinci minute pe hol. Domnul Ene, ca de obicei, amabil. Eu cer contractul. Se rezolvă mi se spune. Domnul Ene apuca telefonul. Formează, dar nu-i raspunde nimeni. Mai încearcă. Se miră. Îmi dau seama c-a sunat la licitaţii. Încearcă altundeva. Gândesc că la Patrimoniu. Ridică vocea, dar ăia n-au contractul. Nervos, sună în altă parte. Se ceartă cu ăia. Bine măi şi eu ce fac ? Am presa pe cap! După 5 minute vine o doamnă cu o hârtie. Nu era contractul. Ene se enervează, se ridică, caută într-un dulap, vine cu un dosar. Găseşte nişte hârtii, din şedinţa CLM, dar nu contractul. Alt funcţionar intrat tiptil în birou zice că de fapt contractul e la Primar. Dar Primarul nu poate fi deranjat momentan. Mă sună din redacţie. Nu mai vin o dată? Tre să plec. Mă lipsesc. Dă-l naibii de contract. M-am găsit eu justiţiarul. Să facă ce-or vrea cu terenul lor. Ce vipie-i afară. Mă întorc la redacţie pleoştit, ca un umil ziarist ce îs. O colegă mă întreabă pe cine am invitat deseară. Pe unii de la un cor. Lyra. Măcar cultura nu deranjează încă pe nimeni în oraşul ăsta.
UPDATE
A doua zi după publicarea acestui material am fost sunat dinspre Primărie pentru a-mi fi înmânat contractul. Deci, până la urmă, dacă insişti se poate.
