Publicat la: 03.02.2015. 20:14 / 1.449 views

IATĂ POVESTEA REMARCABILĂ DE VIAŢĂ A CELEBRULUI CEASORNICAR DIN BUZĂU, NICU ISPAS

Oraşele au viaţa lor, „amprenta“ lor inconfundabilă, dată de o mulţime de elemente care se combină într-un mod aparte, ştiut cu adevărat doar de cei ce trăiesc acolo: amintiri comune din momente de cumpănă sau de bucurie, locuri privilegiate, legende urbane şi, deloc în ultimul rând, oameni care reuşesc să rămână în memoria colectivă.
La sfârşitul anului trecut, domnul Nicu Ispas a împlinit 94 de ani. Viaţa sa a stat sub semnul meseriei de ceasornicar, care l-a transformat într-un reper al Buzăului – mulţi buzoieni i-au trecut pragul, mai toţi ştiau ce înseamnă „la Ispas“. Experienţa sa de viaţă înseamnă însă, aşa cum a dovedit-o de-a lungul celor trei discuţii pe care le-am purtat în apartamentul său, mult mai mult decât ceea ce l-a făcut cunoscut, profesia sa. Redăm aici amintirile unui buzoian care „a măsurat“ un veac de istorie.

10913076_773579452726275_2008000249_n

 

 

 

 

 

 

Rememorând anii copilăriei şi ai tinereţii

– Ne puteţi spune ceva despre naş­terea, copilăria, familia dum­neavoastră, despre Buzăul de atunci?
– M-am născut pe 12 decembrie 1921, în Buzău. Familia mea locuia atunci pe strada Prin­cipele Nicolae, lângă podul de la Drăgaică. În anul 1927, părinţii mei au fost împroprie­tăriţi cu un loc de casă, iar după un an au ridicat o căsuţa cu trei camere. Ne-am mutat acolo în 1928, strada se numeşte acum Dinicu Golescu, e în cartierul Mihai Viteazul. Tata, Gheorghe Ispas, era cizmar, iar mama, Elena, era casnică.
Din copilărie îmi amintesc că jucam ţurca pe câmpul Dră­găi­cii, oină şi caloianul – vara, când era secetă, făceam diferite forme de oameni din noroi şi le puneam în coşciug, ne făceam că îi înmormântam, ca să plo­uă. Mergeam cu alţi copii la apa Buzăului şi cei de pe mal ne înnodau cămăşile îmbibate în apă. Nu mai puteam să le dez­nodăm şi ne rugăm de oa­me­nii pe care îi întâlneam să ni le deznoade, căci nu puteam mer­ge în oraş dezbrăcaţi (râde).
Pe la 15-16 ani am început să merg la serate. Nu erau disco­teci pe atunci, mergeam la persoane mai înstărite, care pu­neau la dispoziţie camera, un patefon, gustări. Eram câte trei-patru perechi, vorbeam, dan­sam.
Buzăul de atunci… în 1921, populaţia era de vreo 25.000 de locuitori, mult mai puţin ca acum. Cât despre clădiri, să ştii că prin centru nu s-au prea de­molat. S-a demolat Pre­fectura, care se afla pe locul parcului de lângă biserica Banu. În 1939, germanii au făcut în acolo o pis­cină, un bazin de înot de fapt, dar oamenilor le era ru­şi­ne să meargă, că era în faţa Bi­sericii; a fost închisă repede, de altfel, de feţele bisericeşti. În Buzău erau şi case de randevu. Cea mai serioasă se afla acolo unde este acum baia comunală, îi spunea „La Madam Calapod“ (patroana era Mărioara Cala­pod). Avea tarif pe timp; preţul era mare, veneau aici numai oameni importanţi, deputaţi  etc., deoarece era o casă seri­oa­să. Era serioasă în sensul că nimeni nu putea afla ceva de acolo. Toţi angajaţii erau mormânt. Când venea o persoană foarte importantă, apărea un poliţai şi bloca circulaţia în zonă.
Îmi amintesc că în 1938 l-am văzut la Buzău pe regele Carol al II-lea, a venit la Cimitirul Eroilor; era îmbrăcat în ofiţer, căci era vorba de o paradă.
După cutremurul din 1940 a venit şi regele Mihai, în faţa Palatului Comunal. A venit cu maşina, era în costum civil. Şi a venit fără gardă, dar nu s-a întâmplat nimic. Regelui nu îi era frică de po­pu­laţie, chiar da­că aceasta o du­cea rău. A ve­nit multă lume, el a dat mâna cu oamenii, a vrut să vadă ce stri­căciuni a făcut cutremurul. Degeaba l-au acuzat comuniş­tii mai târziu, Regele nu a furat de la popor.

1938 tot 1947

 

 

 

 

 

 

– Cum aţi ajuns ceasornicar? De la cine aţi învăţat meseria?

– După terminarea şcolii primare, tata vroia să mă ducă la şcoala de cântăreţi iar apoi să mă facă dascăl, dar mie nu mi-a plăcut. Visul meu a fost să mă fac aviator. În Buzău era şcoală de aviaţie mecanică şi pilotaj pe aerodromul ,,Drăgaica“.

M-am înscris acolo pentru exa­men dar şi atunci, ca şi a­cum, trebuiau ,,pile“, iar tata nu avea posibilităţi materiale şi nu mi-am putut îndeplini visul de a deveni pilot.
Iar mama mea avea o soră care era căsătorită cu un cea­sor­nicar, Ion Gheorghiu, care avea magazine şi atelier de ceasornicărie în Mizil.
Ducân­du-mă în vizită la mă­tu­şa şi uitându-mă cum lucra un­chiul meu, a început să mă atragă această meserie.
Aşa m-am hotărât, fără a le spune pă­rinţilor, să mă fac ceasornicar. Într-o zi m-am sculat de dimi­neaţă şi am plecat la Mizil pe jos. Când am ajuns acolo, le-am spus mătuşii şi unchiului meu că am fugit de acasă. Iar unchiul meu, ,,pa­tronul“, mi-a spus: ,,Măi ne­poa­te, vrei să te faci ceasorni­car?” I-am spus foarte hotărât că da. ,,Atunci rămâi aici, iar eu voi vorbi cu părinţii tăi.“
În acea vreme, cei ce practicau meseria de ceasornicar nu erau români. Erau armeni, evrei, greci şi nemţi. Ucenicia mea a durat doi ani. A durat aşa mult deoarece la noi îţi trebuia
un certificat de calificare ca să poţi profesa (nu ca la ruşi – am lucrat şi acolo -, unde nu te în­treba câtă carte şi ce hârtii ai). În anul 1938 am terminat uce­nicia şi, după ce am obţinut do­cumentele necesare, mi-am des­chis atelierul de ceasorni­că­rie, fiind ajutat, ce-i drept, de niş­te prieteni evrei. Atelierul era pe strada Cuza Vodă, închi­riasem un spaţiu în drogheria farmacistului Livovschi.
Era în 1939.
Amintiri din Războiul mondial  
– În 1939 începea războiul mondial. Cum l-aţi trăit? Am auzit că aţi fost  prizonier la ruşi.
– Păi… în 1942 a trebuit să plec să-mi fac stagiul militar. În februarie am fost încorporat la Divizia a 5-a, regimentul 8 Dorobanţi Infanterie Buzău. După 6 luni de instrucţie la ca­zarmă, spre sfârşitul lunii au­gust, am fost trimişi pe front. După ce am fost îmbarcaţi în trenuri în gara Buzău, am ajuns după 12 zile în Ucraina, în ora­şul Taganrog. După aceea am mers pe jos 30 de km până  în­tr-o localitate ce se numea Fo­minsk, unde am fost cazaţi. Odată ajunşi, fiecare a primit atribuţii, iar eu am fost repartizat la cenzura regimentului. Am avut noroc cu Victor Ji­pes­cu, căpitanul meu, care mă ştia de la Buzău; eu i-am spus că nu mă pricep la aşa ceva, dar el a zis că nu e greu, mă descurc eu.  Ce făceam eu? Toată cores­pondenţa trebuia verificată de mine, asta era cenzura. Era strict interzis să spui unde te afli sau ce faci acolo. Aşa am scăpat de luptele de lângă noi, de pe front.
Pe 16 noiembrie a început ofensiva pentru cucerirea Sta­lingradului. În seara aceea, aviaţia americană a început bombardamentul asupra localităţii în care ne aflam. Eu stăteam în casa unei rusoaice, cu un coleg, sanitarul Zamfirache, care era din Focşani; în camera cealaltă stăteau căpitanul Jipescu şi ordonanţa lui. Când a început bombardamentul am sărit în tranşee, dar era greu să te as­cunzi, căci lansau paraşute lu­minoase din avion şi se vedea ca ziua, şi un proiectil l-a zdrobit pe colegul meu Zamfirescu. A doua zi am mers să vedem ce ravagii a făcut bombardamentul. Tranşeele erau distruse. Gazda mea, rusoaica, avea o căţea cu şase căţeluşi de vreo două luni şi i-am văzut cum mâncau din cadavrul lui Zam­firescu. Imaginaţi-vă ce am simţit în momentul acela…. Au murit mulţi din camarazii mei, între care şi căpitanul Jipescu. Plecase din casă, dar ordonanţa i-a strigat că-şi uitase mănuşile; se întorcea să le ia şi chiar atunci a explodat o bombă, l-a retezat de la mijloc.
– Aţi învăţat germană de la camarazii germani?
– Nu foarte mult, doar strictul necesar. Eu am făcut rusă în şcoală, deci ştiu rusă destul de bine. Ce-i drept am mai uitat, întrucât nu am mai vorbit-o de mult, dar am un dicţionar român-rus şi îmi reîmprospătez cunoştinţele. Fac asta deoarece sunt convins că ruşii vor veni iar în ţara noastră. Ăsta este ţelul lor, să cucerească Europa.
În lagărul sovietic
Pe data de 19 noiembrie a început o altă ofensivă rusă, şi la orele nouă seara,  generalul Di­viziei a V-a, Nicolae Maza­rini, dădea ordin ca armata noas­tră să se predea. După ce am predat armele şi tot echipamentul de război, ruşii ne-au pus să mergem pe jos 4 zile şi 4 nopţi. În acest timp cât am mers pe jos se tot auzeau îm­puş­cături. Aceia ce nu mai pu­teau merge din cauza gerului şi vremii erau împuşcaţi. Care mai de care nu ştia cum să a­jungă în faţa celuilalt, ca să nu fie văzut că şchioapătă, că altfel îl împuşcau. Am ajuns la o gară numită Mihailovka. Acolo era un siloz devastat, unde ră­mă­seseră ceva cereale. Ne-am hrănit cu cereale şi cu carne de la cadavrele cailor împuşcaţi. Acolo am mâncat pentru prima dată carne de cal. Pe urmă am fost îmbarcaţi în vagoane de vite. De pe 3 pe 9 decembrie am stat în aceste vagoane, fără pături, apă şi mâncare. Am su­pra­vieţuit deoarece am topit zăpadă pentru a bea apă, dar da­că erai văzut, erai împuşcat.
Pe 9 decembrie am ajuns în la­găr. În jur era o pădure fără margini; puţinii localnici de a­colo ziceau că n-au ajuns niciodată la capătul ei. Lagărul era înconjurat de sârmă ghimpată şi santinelele îl patrulau. Când am ajuns eram 1800 de oa­meni. Din decembrie până în februarie am mai rămas în viaţă 600.
În lagăr stăteam în barăci de 70-80 de oameni, dormeam îm­brăcaţi pe paturi lungi de scân­duri, fără saltele sau pături; era plin de păduchi. La început a fost cel mai greu, oamenii îşi fri­geau căciulile de piele şi cen­turile şi le mâncau, apoi se chi­nuiau groaznic, mulţi au murit. Fumau frunze („hârtie“ de ţigară) şi vată de la pufoaică („tutun“) şi-şi suflau fumul în gură unii altora. Noroc că nu eram fumător. Apoi a fost mai bine, ruşii au început să ne dea de mâncare: 300 de grame de pâine şi 30 de grame de zahăr pe zi, o zeamă şi un terci din ceva asemănător cu urzicile. Am lucrat la tăiat lemne, la săpat, la construcţii, unde a fost nevoie. Apoi am avut noroc, am trecut pe meserie. Într-o noap­te, pe la două, au venit după mine în baracă. M-au dus la comandament, unde un soldat mi-a tot spus ceva în ru­seşte, dar nu înţelegeam. La un moment dat a scos pistolul, a­tunci am zis „gata, s-a terminat cu mine“ (se opreşte, îi dau la­crimile, reia cu greutate), dar n-a fost aşa. M-a dus în altă parte, într-o cameră unde era cu­rat şi cald. Acolo, un ofiţer m-a întrebat ce limbi vorbesc şi a chemat un translator basara­bean, tot prizonier, care ştia şi română şi rusă.
Ştia ce meserie am, ştiau to­tul despre noi, ne-au făcut fişă când am ajuns în lagăr: ce me­serie avem, câte găini şi porci avem acasă, ce politică fac pă­rinţii noştri, de toate. M-a în­tre­bat dacă ştiu să repar un aparat de fotografiat şi mi-a adus o cutie de scule.
Nu mă pricepeam la astfel de aparate, dar mi-am dat seama despre ce e vorba şi l-am făcut. Am stat vreo două ore jumate, am tras de timp, că era cald şi bine acolo. Apoi au în­ceput să-mi dea să repar şi ceasuri.
Nu mai credeam că vin acasă, în ultimii ani ne-au tot minţit că ne dau drumul, dar ne mutau dintr-un lagăr în altul; eu am fost în vreo 20, cel din urmă avea 10.000 de oameni, era ca un oraş! Am ieşit cu schimbul de prizonieri dintre ruşi şi nemţi, dar ruşii nu s-au ţinut de cu­vânt, ne-au ţinut doi ani în plus. Am stat aproape şase ani în lagăr! Când am ajuns aveam 21 de ani. Când am ieşit aveam 27. Cum am ieşit din lagăr şi m-am întors acasă (era mare foamete în România atunci), m-am căsătorit imediat. Am în­ţeles că timpul e valoros.

ScanIspas0008 ScanIspas0007

 

 

 

 

 

 

 

Din nou printre ceasuri

– Cum a fost în vremea comunismului?
– Comunismul a fost o pe­ri­oa­dă nefastă, pentru că nu aveam libertate. Era legea 18 (asupra averilor ilicite), trebuia să ascundem unele bunuri. Ve­neau la mine activişti, miliţieni, dar toţi voiau să le rezolv problema gratis. Bine, unii îmi mai aduceau carne, lapte, brânză – era criză de alimente, ei aveau.
– Care au fost cei mai de seamă clienţi?
– Am 76 de ani de activitate de ceasornicar şi nu am selectat niciodată clienţii. I-am tratat pe toţi la fel, fie ei primari, doctori, activişti de partid, prefecţi, jurişti sau alţi oameni. Pentru mine, toţi oamenii au fost la fel. Şi eram corect cu toţi, nu luam bani pentru mărunţişuri şi le spuneam oamenilor dacă merită să mai bage bani să-şi repare ceasul.
– Ce părere aveţi despre dis­pa­riţia meseriei de ceasorni­car? V-au afectat ceasurile elec­tronice afacerea?
– Meseria de ceasornicar nu va dispărea niciodată, dar va scă­dea numărul de meseriaşi din cauza invaziei ceasurilor electronice, care iau locul celor mecanice. Ceasurile electroni­ce sunt de mare precizie şi nu se defectează uşor, e adevărat. Ceasurile electronice câştigă te­ren în faţa celor mecanice, dar oamenii nu vor renunţa la cele mecanice, din cauza frumuseţii lor aparte. Eu am aici o pendulă – e ceasul meu preferat – primită de la părinţii mei. E fabricaţie 1893 şi încă merge în bune condiţii.

ScanIspas0001 pendula 1893

 

 

 

 

 

 

 

– Mai lucraţi şi la această vârstă înaintată?

– Eu aş dori, dar nu prea mai pot. De curând mi-a venit idea unei pendule inovatoare, dar mâinile nu mă ajută să o fac.
Visez câteodată noaptea că lucrez şi mă trezesc nervos că nu am terminat lucrarea, dar abia după aceea îmi dau seama că am visat şi că nici nu am început. Problemele mele me­di­cale nu mă ajută, chiar dacă în ultimul timp starea mi s-a îmbunătăţit.
„La mine e al doilea ceas din România“ şi alte gânduri
– Ce nu vă place?
– Lauda şi minciuna.
– Ce vă place?
– Unul din hobby-urile mele este muzica. Îmi place muzica românească. De asemenea as­cult muzică clasică, populară şi tangouri. Eu ascult muzică adevărată, nu precum cea de acum. Muzica de astăzi are acelaşi ritm vioi pe tot parcursul ei, nu are nici un fel de personalitate. Este foarte ştearsă.
Mie îmi place mult Zavaidoc, aveam dis­curi cu el în tinereţe. Ascult şi Gică Petrescu, cu care am fost prieten. Era cam strâns la pungă, nu împărţea cu cei­lalţi. Avea mare grijă de vocea sa,  a zis odată – eram la băi, la Eforie – că n-a mâncat în viaţa lui îngheţată, nici n-a băut bere rece. Când veneau artiştii în turneu la Buzău, luau cazare şi masă la Felix croitorul, evreu (stătea undeva între Piaţa Da­ciei şi Episcopie), unde mer­geam şi eu; acolo dădeau petreceri şi jucau poker pe sume mari.
Îmi amintesc de Constantin Tănase, care îşi pierdea uneori toţi banii câştigaţi din specta­co­le la acele jocuri de poker. (râde) Constantin Tănase era mereu bine îmbrăcat, căci avea multe spectacole în străinătate, de unde venea cu haine la mo­dă, dar şi cu idei pentru teatru. Avea un fel de a vorbi slobod, vulgar, cu bărbaţii, dar mai ales cu femeile; de fapt, nu era un om cult, fusese plutonier-major în armată şi acolo făcuse pri­mele spectacole. Dar era popular, lumea îl îndrăgea, pentru că nu era cu nasul pe sus, nu ţinea cont cine e omul.
– Vă consideraţi popular în oraş?
– E o vorbă, că la mine e al doilea ceas din România. Primul e la Universitate. (râde) Da, sunt cunoscut de buzoieni, dar nu de cei tineri, ci de cei care m-au prins profesând. Cam toată lumea avea de re­parat un ceas, nu? Aveam multe lucrări, eu le făceam pe cele mai complexe, dădeam şi altora. Cu ani în urmă, am reparat şi ceasul de la Palat, Primăria avea contract cu un ceasorni­car, Muşetescu, iar eu lucram cu el. Dădeau telefon când apă­reau probleme, mergeam şi îl reparam.
– Care este cel mai mare regret?
– Cred că am cam rămas repetent la capitolul viaţă. Zic asta pentru că acum, la 94 de ani, tot nu am reuşit să înţeleg omul, mintea omului. Mintea omului e mai misteriosă şi mai adâncă decât Triunghiul Ber­mu­delor.
– Dacă aţi putea da timpul înapoi, ce aţi face?
– Dacă aş putea schimba ceva, ar fi să fiu iar la 20 de ani şi să schimb meseria. Nu aş mai vrea să fiu ceasornicar, e o meserie pretenţioasă şi îţi toacă nervii. Mi-aş dori să fac altceva, ceva în natură. Aş vrea să am o fermă de animale.
– Un gând pentru buzoieni?
– Le spun să nu judece după aparenţe, să încerce să cunoas­că oamenii în profunzime, să cunoască viaţa. Le urez viaţă lungă, sănătate şi le mulţumesc pentru aprecierile lor. Şi le mai spun o vorbă care umblă printre noi, ceasornicarii.
Ştiţi care e culmea ceasorni­că­riei? Să pui arc la ceasul morţii, să nu mai vină.
A consemnat
Sebastian Spînu (clasa 10 I)
Redacţia Club 3,14

Lasati un comentariu

AVERTISMENT! CITITORII CARE POSTEAZĂ COMENTARII INJURIOASE, JIGNIRI LA ADRESA UNOR PERSOANE ŞI CARE FOLOSESC CUVINTE CARE NU AU CE CĂUTA PE UN SITE SERIOS, VOR AVEA COMENTARIILE ŞTERSE ŞI INTERDICŢIE, PRIN MIJLOACE TEHNICE, SĂ MAI POSTEZE COMENTARII !

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>