DREPTURILE COPILULUI (II): LA NOI ŞI LA NEMŢI. EDITORIAL DE EMIL MOISE

În 2006 am fost acceptat la un simpozion organizat de Universitatea din Marburg. Tema mea viza egalitatea de gen: modul în care, în şcolile din România, se transmit valorile de inferiorizare a femeii prin acceptarea introducerii disciplinei religie – implicând predarea acesteia, simbolurile asumate de şcoli şi preluarea unor funcţii publice, de conducere, de către absolvenţi de studii religioase confesionale.

N-o să povestesc despre tot ce a însemnat deplasarea mea şi a fetiţei mele la Marburg. Câteva aspecte însă, mi-au revenit plăcut dar şi revoltător în memorie, după groaznicele fapte relatate de presă în ultimele zile, cu privire la copiii fără părinţi legaţi de paturi în spital.

În Marburg, întâlneai des pe stradă, în parcuri, în magazine, persoane cu nevoi specifice, însoţite sau nu, în cărucioare speciale sau fără sprijin mecanic. La noi, multe din aceste persoane sunt rar scoase din casă (ca să nu mai spun din instituţiile speciale).

Deplasarea de la locul cazării până la Universitatea din Marburg, o făceam parte pe jos, parte cu autobuzul. În staţie, am observat că după ce deschide uşile, autobuzul se lăsă uşor în jos (vreo defecţiune, mi-am spus). După ce uşile s-au închis şi-a revenit. La fel la următoarea staţie, şi tot aşa la celelalte. A fost o experienţă interesantă urmată însă de o alta.

La plecare, am vizitat aeroportul din Frankfurt unde poţi folosi gratis un tren care circulă pe deasupra clădirilor, fără locomotivă sau mecanic. Puţin înainte de îmbarcarea în avion oamenii încă erau pe băncuţe la poartă, aşa că ne-am mai plimbat. Nu ne-am imaginat că sistemul este perfect şi că în 15 minute călătorii sunt îmbarcaţi. La un moment, Teodora ne-a auzit numele. „Ţi s-a părut, n-ai văzut oamenii pe bănci?”. Peste câteva minute mă trage de mânecă: „Ai auzit?”. Coincidenţă, am spus. Apoi am auzit clar: „Domnişoara şi domnul Moise sunt aşteptaţi la poarta de îmbarcare!”. A treia avertizare e ultima şi era clar că Teodora auzise bine.

Alergarea a fost ineficientă: aparatura de înregistrare era strânsă, personalul făcea curăţenie. În 15 minute decola avionul. De la etajul II ni s-a spus să coborâm la parter unde, surpriză: uşa era închisă. Încă 9 minute. Am urcat în viteză să întreb încă o dată unde trebuie să ajung. Răspuns: la parter, vine autobuzul! Am coborât din nou. Uşa, la fel, închisă. 5 minute rămase. Încă două până a sosit autobuzul. Şoferul deschide, urcăm, el coboară şi vorbeşte la telefon. Imposibil, vom pierde avionul. Mă vedeam la ambasadă, dând explicaţii. I-am spus că avionul decolează în două minute. Ne-a răspuns că a vorbit cu comandatul navei, care ne aşteaptă. Cât de naiv să fii, să crezi aşa ceva? Încă un minut… a pornit autobuzul şi a luat-o în direcţie opusă celei în care se afla avionul. L-am întrebat, disperat, ce face. Mi-a răspuns, calm, că pe pistă nu ai voie să întorci. S-au dus toate minutele rămase. Autobuzul mai avea de mers… Am crezut că e o strategie, să mă calmeze, să nu fugim pe pistă sau să facem cine ştie ce altceva. Ei bine, nicidecum! Şoferul vorbise serios! Ne-a arătat, zâmbind, avionul: încă pe sol, la mai mult de 10 minute de la ora decolării şi a mai stat aşa încă 30. Ceilalţi călători erau înghesuiţi în două autobuze. Ce se întâmplase? Cine a întârziat decolarea? Vreo ameninţare cu bombă?

Aş putea întrerupe articolul şi să vă las o săptămână de gândire… nu aţi bănui răspunsul. În avion urma să fie îmbarcate două femei în vârstă, cu nevoi specifice (în scaune cu rotile). Patru echipaje tehnice, două echipaje medicale, mai mulţi asistenţi sociali, îşi dădeau toată silinţa să fie urcate, cu o platformă specială, susţinută de două maşini, cu o mişcare liniară, uşoară, încât să nu existe nicio temere că ar putea păţi ceva. Nu vă spun cum au fost date jos din avion, în România.

2013: o televiziune aflată în spitalul judeţean pentru investigarea unui deces al unui copil, filmează o situaţie de tratament inuman şi degradant – câţiva copii, aflaţi în îngrijirea Direcţiei  pentru Protecţia Copilului, sunt legaţi de mâini în paturile în care se aflau. Imaginile sunt transmise de mai multe televiziuni şi persoanele care comentează sunt revoltate. Încep explicaţiile din interiorul spitalului: copiii erau orfani, cu dizabilităţi mintale, asistente în număr insuficient, copiii îşi puteau face rău (putând să cadă din pat sau să îşi smulgă branulele din mână).

Ce poate fi mai inuman decât să afli (să vezi) că mai multor copii cu nevoi speciale, fără părinţi, le sunt legate mâinile sau picioarele de pat, în spital? Dacă presa sesizează şi lumea se revoltă, oamenii mari fac comisii, care decid că e legal (deşi nu e). La nemţi, autobuzele sunt fabricate astfel încât la fiecare staţie se lasă în jos, până la nivelul trotuarului, ca persoanele cu nevoi specifice să poată urca cu minim efort. Tot la nemţi, când două persoane cu nevoi specifice pot avea o problemă, 30 de persoane cu toată tehnica inventată la zi depun toate eforturile ca procedura să depăşească problema.

Emil Alexandru Moise