COMOARA DE DOI LEI

COMOARA DE DOI LEI

Devreme, răsăritul soarelui dez­ve­­li­se cenuşiul crud al străzilor şi scormonise în coşcoveala blocu­ri­lor mohorâte, despuind-o impudic. Somnoros, cu ochii cârpiţi, oraşul îşi începuse foşgăiala unei noi zile, amestecând de-a valma oa­meni, maşini şi căruţe, cu cla­xoane şi strigăte.
Cu Moldova de-o mână şi Ţara Românească de cealaltă, Râmnicu Sărat (căci despre el este vorba) are aerul specific al târgului aflat la răspântie. Veşnic prăfos, intens circulat, cu străzi frământate de-o lume grăbită şi pestriţă. De-a lungul timpului am străbătut oraşul în pripă şi doar în trecere către alte locuri, niciodată cu gând de a-l vi­zita. Ei, bine, ce credeţi că-mi vă­zură ochii de curând?!? Nici mai mult nici mai puţin decât o expo­ziţie de icoane…! Unde?… tocmai aici, unde mă aşteptam mai puţin. În Râmnicu Sărat. La Muzeul municipal “Octavian Moşescu”.
Nu ştiu dacă seninul cerului sau albul pomilor înfloriţi scăldaseră totul în lumină, când am ajuns. Sau dacă pridvoarele şi arcadele Complexului Brâncovenesc te îm­biau să-i treci pragul, făgăduind să dezvăluie o lume negreşit de po­ves­te. Sau dacă emoţia din vocea ghidei a oprit timpul în loc şi-a di­latat clipa, suficient cât să desco­păr pe-ndelete comoara ferecată între zidurile palatului domnesc.
Dar ştiu că ancestralul şi nemu­rirea şi-au dat întâlnire aici… şi că demult n-am mai văzut atâta frumuseţe adunată într-un singur loc. Icoane pe sticlă sau pe lemn, pe verde sau pe albastru, cu altoi de veşnicie, şi miros de ştergar alb ţărănesc. Nume grele ale picturii vremilor trecute şi prezente, ale că­ror creaţii odihnesc aici, pe simeze. Şi eu, aproape ţinându-mi respiraţia! Şi-aproape vorbind în şoaptă! Cu un soi de sfiiciune tandră, să nu tulbur armonia locului.
Şi-mi dau seama că de-a lungul timpului am văzut tot felul de mu­zee şi expoziţii şi exponate şi lu­crări, dar muzeul în care mă aflu întrece cu mult tot ce ştiu. Nu doar prin valoarea exponatelor. Ci şi prin povestea pe care o spune. Prin frumuseţea încăperilor în care expun artiştii aici, în palatul domnesc… cu săli boltite, cu arca­de generoase, cu portaluri, cu firide, în care o mână pricepută a mângâiat şi-a aşezat picturi şi obiecte, icoane şi sculpturi, culori şi sentimente.
În sălile de etnografie am stăruit îndelung cu privirea asupra costu­melor populare, vaselor şi unelte­lor ce au folosit odinioară di­ver­selor meşteşuguri în gospodăria râmniceană.
Dar mai bine mergeţi şi vedeţi toa­te astea cu ochii voştri!
Mergeţi să vizitaţi Muzeul mu­ni­cipal “Octavian Moşescu” şi veţi descoperi o comoară înflorită din dragoste şi nobleţe.
Vă întrebaţi, poate, cât mai costă astăzi o comoară?!? Doi lei. Taxa de vizitare a muzeului. Cam cât ai da pe un covrig împletit, adică.
” – Sunteţi o frumoasă, deşi nu vă pot vedea decât ochii, din cauza măştii…” i-am şoptit ghidei, la ple­care, cu sinceritate şi recunoş­tinţă pentru lumea de poveste prin care mă purtase pentru o clipă. Iar ea, cu o feminitate aproape sfioa­să, şi-a dat masca jos, dezvăluind o frumuseţe luminoasă şi curată.
Am ieşit afară, în realitatea crudă a zilei. Însă pasămite povestea nu se încheiase încă, nu aici. În curte am aflat o bijuterie arhitecturală pe care n-ai cum s-o treci cu ve­derea. Biserica “Adormirea Mai­cii Domnului”. Monument istoric. Ctitorie a lui Vodă Brâncoveanu Constantin şi a spătarului Canta­cuzino Mihail. “Den pajişte şi den temelie o au zidit, împreună cu Mihail Cantacuzino…” îmi răsună în minte vorbele cronicarului.
Recunosc cu uşurinţă barocul brân­covenesc, aşa cum mai nu­mesc istoricii stilul acesta.
Biserica albă, cu pridvor şi şase coloane, respiră simplitate, ele­gan­ţă şi lumină. Odoarele-ţi iau o­chii cu strălucirea lor, soarele se strecoară pe furiş prin ferestre făcându-le să semene cu nişte icoane uriaşe.
Înlăuntru miroase definitiv a nard, a lemn de mirt şi-a smirnă. Sufletu-mi stă cu ochii plecaţi sub privirea Dumnezeului, şi mângâie cu palmele ferecătura de argint a icoanelor, potirele şi vasele cu apă sfinţită, şi toate frumuseţile aflate acolo. Sfânta cuminecătură stă sfi­oasă pe-o măsuţă. Iau o bucăţică şi mă aşez pe un scaun. În tăcerea clipei, inima-mi zugrăveşte cu rugăciuni pereţii bisericii.
De pe catapeteasmă mă priveşte un Iisus cu chip angelic, cu buze cărnoase, cu păr blond cârlionţat, cu privirea senină. Maica Sa, la fel. Mă uit lung, culorile sunt di­ferite de ceea ce ştiu, stilul e al­tul decât cel bizantin al icoanelor or­todoxe, aduce oarecum cu pictura pre-rafaelită.
Coincidenţă sau nu, în clipa a­ce­ea intră preotul paroh, parcă sim­ţind avalanşa de întrebări ce sta sa iz­bucneasca.
Aflu că biserica este pictată de zugravul grec Cons­tan­tinos, care obişnuia să-şi lase semnătura în câte un loc as­cuns al pic­tu­rilor, semnând sub nu­mele ”Cons­­tan­ti­nos din Ţara Românească”.
Mai spune preotul că a avut mult de furcă cu infil­tra­ţiile de apă din zi­duri şi că s-au făcut tot felul de lucrări şi de in­ter­ven­ţii. Că s-a străduit să ”facă bine” pereţii bolnavi de igrasie, că au­zea vaierul bisericii şi i se rupea sufletul de milă ca de un om aflat în suferinţă, că ar fi vrut să-i facă acoperişul din cu­pru, pentru o mai bună protecţie…
”- Brâncoveanu ar fi meritat o căciulă din cupru, dar…” şi ridică neputincios şi cu părere de rău din umeri.
Dar n-a primit aprobarea Co­misiei monumentelor istorice, sau comisiei de restaurare, sau mă rog, spuneţi-i cum vreţi, o comisie din acelea făcute să spună ”nu”, completez eu, acum, pentru cei ce vor citi aceste rânduri.
Complexul Brâncovenesc mi-a lăsat un sentiment de preaplin su­fletesc. Iar de v-am făcut curioşi, mergeţi să vedeţi cum aici, în oră­şelul aflat la răspântie de lumi, niş­te oameni au înmulţit talanţii pe ca­re i-au primit. Şi-au reuşit să facă din târgul prăfos care întru­chi­­pa odinioară cum nu se poate mai bine sintagma ”locul unde nu s-a întâmplat nimic”, un oraş în care poveştile prind viaţă, istoria e la loc de cinste, iar miracolul e la doi paşi. Numai să vrei să-l vezi.
Iar pentru asta nu trebuie decât să treceţi pragul muzeului care rivalizează cu cele din multe alte capitale de judeţ, credeţi-mă pe cu­vânt, ştiu ce vorbesc! Şi pe cel al bisericii Brâncoveanului, domn şi martir al neamului românesc.
Am ieşit. Afară ninsese obscen şi seducător, cu flori albe de corcoduş. Şi era atâta primăvară pe pământ…!

Roxelana Radu
Membru UZPR